Poate mai curand decat cred … :D

Nu stiu sigur daca am reusit pana la urma sa ies la suprafata, sa ma maturizez… Dintotdeauna am fost mai inceata, mai putin dispusa sa accept lucruri pe care ceilalti le-ar fi acceptat cu usurinta. Sunt uneori atat de inchisa incat simt ca si pentru mine este foarte greu sa aflu ce se ascunde sub foile subtiri care ma protejeaza. Cand eram mica vorbeam cantat, asa cum spunea mama si cand nu-mi convenea ceva tipam, desigur, ca orice alt copil. Diferenta este ca tipatul asta nu a incetat. De parca mi-ar conveni tot ceea ce-mi doresc. Si nu stiu sigur daca adevarata cauza este imaturitatea sau doar nesimtirea. Vreau ca tot ceea ce-mi propun sa se realizeze in momentul ala. Uneori atitudinea asta e mai moale, insa cand ma infuri e de rau si apoi regret… Cred ca sunt asemeni unui fluture, asa cum mi-a spus mama cu mult timp in urma. Uneori ma compara cu o floare, alteori cu un fluture. Oricum, ideea fluturelui imi place mai mult. Aceea ca daca fortezi fluturele sa se formeze, nu numai ca nu obtii nimic, insa il distrugi. Il omori si asta cu buna stiinta. Pai nu e mai bine sa lasi larva sa se straduiasca singura sa iasa la suprafata? Cum sa-si mai formeze aripile daca nu-i dai voie? Insa teoria asta se pare ca nu conteaza pentru ceilalti. Ma simt ca si cum as fi o ciudata printre atatia oameni normali, oameni care stiu cum sa comunice intre ei… Am avut si am in continuare o problema cu comunicatul. Pur si simplu nu pot sa incep eu o conversatie. Nu-mi place! Si ma enerveaza cand tacerea este luata drept un raspuns. Insa si asta ca toate celalalte lucruri enervante din jurul meu, sunt facute ca sa ma testeze. Pentru ca in fiecare zi, la fiecare pas pe care il faci, nu faci decat sa alegi. Sa iei o decizie. Aia buna sau aia proasta. Acum ma intreb … eu ce decizii aleg? Le aleg pe cele bune? Le aleg pe cele proaste? Si se pare ca fiecare decizie luata face mai puternica sau mai fragila acea fasie subtire a coconului care este menit sa ma protejeze si sa ma “faca mare”. Sunt atat de rare momentele in care sunt ceva mai lucida si mai dispusa sa inteleg acele lucruri bune care mi se intampla, incat sunt mult mai dispusa sa le iau in serios pe cele proaste, lucrurile trecatoare si care in fond nu au nici o importanta in viitorul meu, in afara de faptul ca ma invata pentru a mia oara cat de multe mi-au mai ramas de facut. Insa indiferent cat de proaste sunt lucrurile care ma preocupa din cate spune Cel de Sus, nu-mi pasa ca nu-i place cand ma gandesc la ceilalti. Pentru ca sunt si vor fi intotdeauna o chestie importanta pentru mine. Uneori si barfa. Ma amuz gandindu-ma cum naiba sunt construita de nu pot sa raman suparata prea mult timp pe cineva. Binenteles ca pe necunoscuti ii dau dracului la cea mai mica greseala, insa pe de cei care au reusit sa ma cucereasca si mai ales de apropiati, ma doare rau si oricat de repede s-ar vindeca rana nu uit. Asa cum nu-l voi uita pe EL, chiar daca m-a facut mult mai puternica decat mi-as fi inchipuit ca pot fi. Suport mai multe si asta e chiar bine! Cat de inconstienti pot fi cei care cred ca vor atrage atentia si dragostea cuiva numai prin aspect? Nu se gandesc ca odata concentrandu-se mai mult pe fizicul lor, vor lasa deoparte lucrurile importante, cum ar fi mintea si sufletul? Da, da, sufletul, pentru ca si ala trebuie hranit insa cu sentimente nobile, nu cu porcarii. Si nestiind cum sa se antreneze pentru lucrurile mai grele, imediat cum sunt loviti de ceva sunt convinsi ca or sa moara ori ca trebuie sa vada un psiholog ori chiar un psihiatru. Da, ma refer mai ales la EMOtionali, dar si la altii, desi unii chiar nu mai au nici o speranta! Acum cateva nopti, cand nu puteam sa dorm am intrat pe un chat de pe telefonul mobil si asa cum imi sta in fire m-am lasat prinsa in discutii filozofice de tot felul, pentru ca la urma interlocutorul sa-mi spuna ca “e bine ca avem oameni cu suflet mare… asa ca tine… e bine ca te preocupa ce se intampla in jur…”. Eu? Suflet mare? Mai exista fluturasi in plina formare in afara de mine? Nu se mai straduieste nimeni sa-si infrunte destinul? Haide, chiar toti asteptati sa va fie taiat coconul si sa iesiti cu aripioarele doar pe jumatate facute? … Neah. Continui sa sper ca in tara asta mai sunt copii inteligenti si cu inima intacta.

Decembrie

Multi dintre romani au scris despre ziua Romaniei, despre faptul ca sunt mandri sau poate doar ca e deja decembrie, se apropie sarbatorile, vine vremea cadourilor pentru micuti, zilele libere in cazul in care mai inveti si intr-un liceu ca Nicolae Toniza… Eu nu voi scrie despre asta. Daca as fi vrut sa scriu, nu m-as fi trezit la unu si trei minute, adica deja la inceputul celei de-a doua zi din decembrie. De fapt, asa cum am promis, ar fi trebuit sa stau de-o parte pana pe 14 decembrie. Insa a intervenit o mica schimbare… Stii ca exista momente in care te simti eliberat de ceva care te apasa de multa vreme? Stii senzatia aia de eliberare si totodata de impacare cu tine insusti? Nu stii foarte bine de ce, dar simti nevoia sa zambeti si sa-i faci si pe ceilalti sa zambeasca…? O stare de genul asta ma bantuie pe mine acum. De cateva saptamani incoace am inceput sa cad intr-o usoara stare de depresie, mai mult de melancolie, tristete desi motivul nu l-am gasit inca. M-am desprins brusc de starea aia si ma bucur pentru ca rar gasesti persoane care sa te faca sa te simti cu adevarat bine si in siguranta cand te simti rau dintr-un motiv pe care nici macar tu nu-l stii. 1 decembrie pentru mine a fost o zi oarecare, in prima jumatate dormind cu pofta acoperita de plapuma groasa si trezindu-ma linsa pe picior de catelusa mea. Ritualul nu a fost mai deosebit ca in alte zile, urmand spalatul, mancatul, calculatorul (desi am spus ca fac o pauza), tvul s.a. Abia cu cateva minute inainte de ora 0:00 am aflat ceva care mi-a luminat mintea. Acum ma simt in siguranta, ma simt atat de bine incat parca nu e bine… Ciudat ca asa cum nu-mi vine sa cred cand intalnesc oameni buni, simpatici si prietenosi, asa nu prea imi vine sa cred cand ma simt prea bine. Urmeaza ceva. Nu-mi place sa gandesc asa, dar de aproape un an de zile am fost obligata sa fiu suspicioasa, pentru ca astfel crestea increderea in minte, nu mai ascultam de ceilalti, eram doar eu si cu mine. Si vine iarasi momentul sa fac o promisiune. Ziceam de mai multa vreme ca de mult imi doream sa spun la sfarsit de an ce impresii si reusite mi-a dat anul care tocmai se termina si la inceputul anului nou sa-mi astern pe hartie asteptarile and so… Niciodata nu m-am prea tinut de cuvant, ori erau vorbe in vant, planurile respectandu-le pe un termen scurt. Acum am unde sa-mi astern gandurile si planurile, indiferent daca publicul nu este cel pe care mi l-am dorit. In fapt, nici macar nu stiu unde ajung aceste cuvinte. E ca si cum ai scrie o scrisoare pe care ai rula-o si ai baga-o intr-o sticla, aruncand-o apoi in mare, nestiind daca mesajul va ajunge vreodata undeva si poate chiar acolo unde te-ai gandit tu ca ar trebui… Uneori frustranta ideea, alteori indiferenta. Si spuneam ca fac o promisiune. Well, aceasta consta in ceea ce-mi canta Snow Patrol de mai bine de cateva ore incontinuu: Never gonna fall in love again. In alta ordine de idei, si eu ca si altii, ma bucur nespus de venirea iernii. Imi doresc ca de Craciun sa ninga frumos, sa simt din nou suspansul acela dinaintea descoperirii cadourilor sub brad si apoi desfacerea acestora. Sincer, desi stiu ca a venit iarna am mult asteptari de la ceilalti, nu de la anumite persoane, ci in general de la ceilalti. Imi doresc multe chestii iarna asta, dar eu nu ma astept la vreun cadou. De Craciun imi doresc sa am macar un pachetel acolo, cat de mic, dar sa fie, insa nu vreau chestii marete. Ma multumesc cu o ninsoare frumoasa, cu o plimbare la bradul acela urias ale carui lumini s-au aprins in seara asta… Poate va deveni si Bucuresiul in sfarsit ceva mai bun. Nu mi-au placut decoratiile din oras de anul trecut. Oare Craciunul 2007 cum o sa fie? 8->